Ce stiu si ce nu stiu sa fac

Aside

Eu atat am stiut si am invatat in viata, bunul simt (dus la extrem) si de a face oamenii sa se simta bine. Mai mult de atat ar fi detalii. Facultate nu am avut timp sa fac, cred ca a fost vorba si de o mica incapatanare a mea, sa cred ca pot face ceva in viata fara sa trec printr-un curs atat de banal al vietii. Plus, aspectul primordial, nu imi permiteam o viata intretinuta de parinti pentru a scoate o hartie dupa cativa ani de studiu, cu ceva sex prin camere de camin, ori macar
sa dau de gustul berii. Imi amintesc de prima mea incercare la facultatea de textile, sectiunea desen tehnic… Cred, sper ca imi amintesc bine. Dumnezeule aveam atatea de respectat, de indurat un frig groaznic intre salile de curs si de stat iar in aceleasi banci in fata unor profesori plictisiti si rutinati, invadati de o ura extrema fata de generatia noua…Si ca drept dovada, prima mea experienta la primul curs de matematica analitica a fost un colaps total. O personalitate ca a mea mai rar se gaseste, tafnoasa si demna peste masura. Si cred acum ca toate astea mi s-au accentuat dintr-un singur motiv: rautatile primite din copilarie. Toti ma porecleau in toate felurile, urata, nasoasa, rahitica, sarantoaca, etc. Deci eram de mica un copil care avea sa invete sa se apere si sa-si respecte demnitatea. Si invatasem asta din norocul meu de a da si peste cativa oameni in care vedeam pupile vorbitoare de principii. Primul curs si prima mea iesire de la curs si nu m-am mai intors niciodata!
Nu a fost nevoie decat sa fac prezenta pe o foaie de hartie ca sa ma elimin complet din facultate. Cum eu ma nascusem stangace, ai mei cat si invatatoarea m-au fortat teribil de mult sa invat sa scriu cu mana “normala”. Astfel, imi pronuntasem un stil de scris foarte citet, foarte rontunjit insa initialele erau mult prea mari. Asa ma invatase prietena mamei mele prin clasele mici si admiratia pe care i-o purtam ma facea sa ii raspund la orice comanda fara sa stau prea mult pe ganduri.
Intr-un final ajunge amarata de foaie de prezenta si sub ochii profesoarei. La catedra se afla o mofluza grasa, cu un ton de urlatura. N-avea nici un dumnezeu cu vocatia de profesor. O comunista care a reclamat imediat ce i-a ajuns hartia in fata. “Cine a indraznit sa scrie asa?” Adica eu…
M-am ridicat in doua picioare si am raspuns cum se cuvine, nu gaseam nici un motiv sa ma ascund. Situatia a devenit insa imediat incredibil de penibila, pentru ca atat se isterizase pentru scrisul meu incat a mai chemat inca doi trei studenti in sala, fosti colegi de liceu sa dea si ei cu verdictul. A urmat iarasi un moment de-ala de al meu, cand vad cum unii stiu sa sape frica in ceilalti si cum accepta ei sa minta si sa aprobe chiar daca nu sunt de acord…
Acestea fiind spuse m-am ridicat, mi-am strans jucariile si am plecat…
La o saptamana mi-am retras dosarul, nu era oricum facultatea pe care mi-o doream. Ma tentase faptul ca urma in anul urmator sa se integreze un nou domeniu, design vestimentar. Cand am terminat eu liceul era primul an in care se intra pe baza de dosar. Cu media mea de 8,70 se pare ca atat putusem sa primesc. Mai puteam la drept dar era cu taxa.
Asa ca m-am apucat de munca. Cum deja aveam doua veri in spate cu experienta de ospatarita si vanzatoare intr-un magazin de telefonie mobila din timpul liceului, am zis ca e momentul sa tintesc mai sus. Stabilit si facut. Ma angajez la nici cei 19 ani, prin cateva recomandari din partea unui prieten, intr-un depozit de medicamente. O societate pe actiuni, care se desfasura pe plan national.
Eram acum ajunsa intre oameni trainuiti, educati inspre manipulare, cu un exercitiu fenomenal de a te ambitiona si de a te face sa-ti vina de la sine statul peste program si munca peste masura facuta cu cap.
In timp ce prietenele mele dantuiau prin cluburi eu invatam programe de facturare, excel la nivel profesional, comportamente adecvate, limbaj viu si plin de nuante. Recunosc ca imi rodeam unghiile si ma amaram in micile mele momente cand vedeam ca nu mai puteam tine pasul cu viata lor tumultoasa si plina de evenimente. Cu povestirile lor haioase pe care mi le povesteau in mica mea pauza, in timp ce ele erau chiulite pe la un bar, pufaind tigari bune.
Eu invatam munca in echipa, invatam managementul timpului, eram educata sa-mi caut resursele. Aveam intalniri din ce in ce mai stricte si reguli in companie din ce in ce mai riguroase. Fiecare greseala era penalizata. Fiecare neatentie. Asa incepusem sa inteleg eroarea si ce produce pana la momentul final. Lantul creat de greseli dar si miile de solutii ce se pot gasi.
Mai tarziu, o companie si mai mare m-a cautat in echipa lor. Tot depozit de farmaceutice national, de data aceasta lider de piata. O companie dubla ca personal, marime si asteptari. O adevarata scoala militareasca. Nu eram fumatoare dar nimeni nu indraznea sa fumeze, pauze de masa nu existau, salarii mari si o strictete in vestimentatie cumplita. Femeilor li se impunea sa nu poarte sandale decupate, fuste mai sus de genunchi cu 3 cm, ciorapi doar inchisi la culoare, camasa si sacou.
Tensiunea intre birouri era un calmant fata de sedintele asidue la care eram mereu verificati asupra rezultatelor. N-aveam decat 20 si ceva de ani, cand eu invatam sa aplic si in viata personala strategii fata de conflicte, modificari de atitudine in fata micilor adversiuni, temperament sustinut si impulsivitate zero. Rezultatele primau in viata mea de zi cu zi.
Dupa profit si echitabilitate inainte de toate. Putin cate putin imi exersasem vocea si limbajul corpului sa exprime cat mai multa persuasivitate si echilibru. In timp ce in mine zacea o rebela care si-ar fi rupt camasa de pe ea si ar fi luat-o la goana oriunde in lume…
Insa incepusem sa iubesc extrem de mult independenta, meseria si nivelul de munca. Ultra sofisticat in sectiunile de IT, super campaniile de publicitate, petrecerile in cele mai luxoase locuri, banii si felul in care ma facea functia sa ma respect.
Personalitatea mea era in crestere si invatasem sa aleg din teoriile si practicile invatate prin prisma muncii. Le-am presarat si ceva din eleganta si feminitate.
Asa mi-am luat si prima mea masina. O skoda octavia rosie si obraznica, tunata si foliata, cu dvd si subofer.
Permisul l-am luat mult dupa. Si asta doar pentru ca serviciul meu insemna sa ajung la 8-9 seara acasa si nu aveam niciodata timp sa invat teoria cum trebuie. Cat despre condus, luasem orice masina la mana. Cu prieteni mai nebuni si inconstienti ca mine ce se riscau si ma lasau prin oras, pe drumuri cat se poate de publice. Nici politia nu era cum este astazi. Asa ca la strada le aveam si le aveam bine. Eram divina la condus. Era placere, era extaz, era putere si bucurie. Era atitudine si curaj.
Intr-o zi foarte trista unul dintre prietenii nostri motocilist a murit. Un accident urat…
Am cerut o zi de invoire si nu completa. Oh nu, asta nu se putea decat cu cel putin 30 de zile inainte, proces verbal pe care trebuia sa il cer de la o secretara ingrozitor de enervanta, care mereu uita sa ti-l aduca. Proces verbal care trebuia sa primeasca toate semnaturile sefilor directi, scanata si trimisa catre Bucuresti la dep. responsabil. Dupa confirmarea primirii puteai sa te gandesti la zi libera.
Deci o invoire de jumatate de zi, in care eu sa pot fi alaturi la inmormantare…O inmormantare televizata, unde se adunasera peste 400 de motociclisti din toata tara. Toti in tricouri albe cu poza si numele lui pe spate. Un omagiu care a tinut mai mult decat speram, umpland tot orasul de motociclete. Am ramas placut surprinsa de sustinerea si uniunea lor, dar trista de eveniment peste masura.
Ajunsa la birou, am primit reprosuri de intarziere desi anuntasem in ordine, pe secretara, echipa directa, subalterni.
Mi-am scris demisia, mi-am umplut o cutie goala cu toate lucrurile si am plecat acasa. N-am mai vrut nici bani, n-am raspuns la nici un telefon, n-am deschis usa la nimeni. M-am inchis in casa…
La nici doua luni de zile soarta face ca si directorului exectiv sa ii moara tatal, si imediat si superviser-ului meu direct.
Le-am trimis mail de condoleante, am primit imediat raspunsul robot care ma informa ca pentru urmatoarele trei saptamani ei se afla in concediu de odihna.
Nu am stat mult acasa, dar am avut grija sa imi petrec fiecare zi out of duty plina de viata si aventuri. De nopti pierdute dincolo de ora 22, de dansat si baut pana la saturatie. Imi reluasem vechile prietenii, imi odihnisem mintisoara, mai calatoream in tari straine cand la mama, cand la sora…
Intr-un urmator moment ma angajez iarasi la o alta companie de top. Tot nationala, de data asta cu o politica mult mai prietenoasa si umana. La fel de orientati catre rezultate si obiective dar mult mai cizelati si selectivi in oamenii alesi.
Momentul meu de glorie a fost aici, unde intr-un ambient parca mai normal si mai uman incepeam sa dau rezultate din ce in ce mai bune.
Desi viata personala era din ce in ce mai zero, ma dedicam intru totul reusitelor mele. Ma trezeam vorbind prin somn de creantele depasite si despre marja de profitabilitate la zeldox obtinuta in primul trimestru…
Eram complet furata din realitatea de zi cu zi.
In duminicile cu soare ieseam sa imi spal masina si urmaream cu mirare inca o cladire construita. Cand? Cum? De cand a mai aparut si asta aici?
Situatia mea financiara imi permitea sa imi ofer aproape orice, haine scumpe, parfumuri cate 5 odata daca aveam chef, mofturi din toate felurile… Sa inlocuiesc golurile.
Intr-un final m-am hotarat sa dezertez si din ultima familie. Cu greu mi-am revenit dupa despartirea de ei. Dorinta mea de ma inscrie la o facultate, cu ceva banuti stransi imi garanta posibilitatea de-a o face. M-am inscris la Marketing si Management, Al I Cuza. Am facut un an, cateva cursuri mi-au placut. Insa eu nu stiam cum sa traiesc fara serviciu. Nu ma puteam focusa la nimic daca stiam ca a doua zi eu nu aveam exact ce sa fac. Ca eu ca si productie pentru urmatorii trei ani, sunt zero…
Cam astea au fost incercarile mele de a invata sa fac ceva. Ceva maret, ceva frumos. Ceva care sa ma faca mandra de mine.

Multi oameni in jurul meu sunt scoliti, cu masterate si mba-uri sau chiar doua facultati. Unii dintre ei vorbesc ca la usa cortului, lipsiti de bun simt de educatie si finete. Mai multi decat unii!
Foarte putini au fost si sunt cei in carora li se vede si intelepciunea castigata prin anii de scoala…Foarte putini…
A uitasem! Da am facut trei ani de asistenta farmacie, cat tine o facultate… Dar caracterul mi-a ramas acelasi si nu o sa mi-l schimbe nici un grad sa o diploma…
Ca stiu sa ofer, ca stiu sa plang, ca stiu sa dansez, ca stiu sa calc, sa gatesc, sa caut muzica buna. Ca stiu trei limbi, ceva nlp, ca stiu sa apreciez frumosul si straduinta oamenilor de face lucruri frumoase. Ca iubesc, ca rad, ca zambesc, ca arat ce am mai bun, ca lupt sa nu fac compromisuri pentru bani, ca tin la valori. Ca imi plac dialogurile si oamenii inteligenti.. nu m-a invatat nici o facultate astea…Si nici nu o sa ma invete.